Perfecționismul
Andreea Aștefanei
“Perfectionism is a dangerous state of mind in an imperfect world.”
Robert Hillyer
Ce este perfecționismul?
Perfecționismul este o trăsătură de personalitate ce implică setarea de standarde excesiv de înalte, efortul de a nu face deloc greșeli și realizarea de (auto)evaluări foarte critice (Frost et al., 1990). Această trăsătură de personalitate se manifestă în toate aspectele vieții, în special în ceea ce privește domeniul profesional (cât de bine ne realizăm sarcinile la serviciu sau la școală). De asemenea, perfecționsimul se exprimă și la nivelul abilităților și deprinderilor personale (de ex. cât de bine ne pricepem la gătit sau pictat) și al relațiile sociale (cum relaționăm, cât de buni suntem ca prieteni, frați sau surori) (Stoeber și Stoeber, 2009). Nu este o trăsătură pe care o avem în proporție de 100% sau deloc (ești sau nu perfecționist), ci o caracteristică ce variază pe un continuum (Frost et al., 1990), fiecare dintre noi având un anumit nivel al perfecționismului.
Perfecționismul este cel mai bine explicat cu ajutorul a două dimensiuni principale: standardele și grijile perfecționiste (Stoeber și Otto, 2006).
Standardele perfecționiste constau în setarea și urmărirea de standarde foarte înalte și de a nu dori mai puțin decât perfecțiunea (Sirois și Molnar, 2016). Când avem standardele foarte ridicate, vom urmări constant și în diverse domenii să obținem cel mai bun rezultat posibil (cu gândul că „dacă fac ceva, trebuie să fie perfect”). Dacă avem un nivel ridicat pe această dimensiune a perfecționismului, probabil ne trec prin minte gânduri precum „Nu accept să nu-mi ating scopurile exact cum mi le-am propus” sau „Trebuie să am performanțe mai bune decât majoritatea oamenilor”. De exemplu, o linie trasată puțin strâmb într-un desen, un răspuns greșit la un test, o cută pe cămașă sau machiajul puțin deranjat pot fi foarte nemulțumitoare. Asta va duce la încercări imediate de a corecta greșeala. Dacă nu se poate, ne va fi foarte greu să o ignorăm și ne vom simți neplăcut de fiecare dată când ne amintim de ea.
Standardelor li se adaugă de cele mai multe ori grijile perfecționiste, care presupun autoevaluări critice și negative, preocuparea excesivă față de evaluările altora și incapacitatea de a te bucura de propria performanța crescută (Sirois & Molnar, 2016). Această componentă reunește grijile față de greșeli, îndoielile față de acțiuni și perfecționismul prescris social. Acesta din urmă ilustrează credința personală că ceilalți se așteaptă să fim perfecți, astfel că perfecțiunea va fi urmărită și pentru a nu-i dezamăgi pe ceilalți (apărând gânduri ca „toți se așteaptă să iau 10, să fiu primul, trebuie să reușesc să fac asta”). Astfel, dacă avem un nivel ridicat al grijilor față de perfecțiune vom fi preocupați constant în legătură cu rezultatele muncii noastre (ne vom întreba „am făcut destul de bine?” „lipsește ceva, dacă nu va fi perfect?!”). Din această cauză, putem să tot amânăm finalizarea, corectând, modificând, adăugând pentru a fi cel mai bine. În ciuda acestui efort, foarte rar vom fi mulțumiți de produsul final și ne vom reproșa că nu ne-am implicat mai mult. Chiar și când feedback-ul este pozitiv, nu vom fi satisfăcuți de rezultat. De exemplu, chiar dacă am luat 10 la un test sau proiect, voi fi nemulțumită că nu am terminat mai repede. Chiar dacă toți invitații îmi spun că mâncarea este foarte gustoasă, eu pot să îmi reproșez că e mai condimentată decât ar fi trebuit pentru că am fost neatentă. Se poate chiar întâmpla să recunosc că am ajuns la un standard foarte înalt, dar tot să nu-mi găsesc liniștea deoarece sunt mereu atent/ă să nu cumva să pierd din ,,perfecțiunea atinsă”.
Este perfecționismul bun sau rău?
Răspunsul la această întrebare poate fi oferit cu ajutorul celor două componente prezentate mai sus: standardele se asociază cu aspecte pozitive, în schimb, grijile duc de cele mai multe ori la consecințe negative. Aspectele pozitive constau în performanță ridicată și rezultate academice bune (Stoeber, 2012). De pildă, muzicienii cu un nivel ridicat al standardelor au, în medie, mai multe premii câștigate decât cei cu un nivel mai scăzut al acestora (Stoeber și Eismann, 2007). În schimb, grijile perfecționiste se asociază cu emoții negative, anxietate, simptome depresive și gânduri legate de suicid (Damian et al., 2014; Hewitt et al., 2002; Roxborough et al., 2012). Din păcate, de multe ori, grijile ne blochează, ajungând să procrastinăm pentru a evita scenariul în care ne-am confrunta cu temerile noastre – un rezultat imperfect. Amânăm începerea unui proiect, ajungând să nu avem timp suficient pentru a termina, apoi să-l finalizăm pe fugă, ceea ce ar scădea calitatea rezultatului. În mod paradoxal, toate pregătirile noastre pentru a face perfect ne pot bloca să obținem un produs foarte bun. Când rezultatul perfect nu este atins, putem ajunge să ne învinovățim. Astfel, deși standardele înalte pot duce la rezultate foarte bune, costurile aduse de griji sunt, de multe ori, uriașe.
Este el necesar pentru performanța ridicată?
Standardele ne pot motiva să depunem mai mult efort și să excelăm în domeniile importante pentru noi, dar grijile că nu vom reuși ne aduc adesea multă suferință. Cu toate acestea, necesitatea standardelor poate fi pusă la îndoială dacă analizăm relația dintre perfecționism și performanță în timp (Damian et al., 2017). Deși am putea fi înclinați să credem că, de cele mai multe ori, standardele sunt cele care duc la obținerea unui rezultat bun, nu standardele perfecționiste sunt cele care prezic creșteri ale performanței, ci autoeficacitatea (încrederea că putem reuși). Dacă am încredere că mă voi descurca pe scenă când voi executa coregrafia – bazându-mă pe prestațiile mele bune de dinainte și pe repetițiile făcute în sala de antrenament – atunci este mai probabil ca într-adevăr să am performanță la spectacolul respectiv.
Astfel, standardele înalte nu doar că nu ne ajută așa cum am crede, ci chiar au un aspect negativ: sunt ca într-un fel de spirală ascendentă, niciodată nu se opresc. Dacă mi-am atins niște standarde ridicate, nu mă mulțumesc, nu mă opresc acolo, ci îmi stabilesc alte standarde și mai ridicate.
Care este alternativa?
Am putem să ne propunem să ne implicăm, să depunem atât de mult efort cât contează pentru noi și să avem încrederea că putem obține rezultatul pentru care muncim. Această încredere se construiește cu ajutorul dovezilor din trecut: m-am descurcat în situații similare. E bine ca scopul urmărit să fie unul clar definit, observabil și măsurabil (să iau peste 8 la examen, să termin proiectul la timp, să fiu acceptat la job), nu ceva abstract precum perfecțiunea (să fac totul perfect). De asemenea, este important să fim flexibili în urmărirea obiectivelor noastre: să ținem cont de context și de schimbările care apar, să fie ceva ce ne dorim să obținem, nu ceva ce trebuie neapărat să se întâmple.
Apreciem că te menții informat. Vizitează-ne și pagina de Facebook MentAid – Primul ajutor în sănătate mintală.
Damian, L. E., Stoeber, J., Negru, O., & Băban, A. (2014). Positive and negative affect in adolescents: An investigation of the 2 x 2 model of perfectionism. Cognition, Brain, Behavior: An Interdisciplinary Journal, 18, 1–16.
Damian, L. E., Stoeber, J., Negru‐Subtirica, O., & Băban, A. (2017). On the development of perfectionism: The longitudinal role of academic achievement and academic efficacy. Journal of personality, 85, 565-577.
Frost, R. O., Marten, P., Lahart, C., & Rosenblate, R. (1990). The dimensions of perfectionism. Cognitive therapy and research, 14, 449-468.
Hewitt, P. L., Caelian, C. F., Flett, G. L., Sherry, S. B., Collins, L., & Flynn, C. A. (2002). Perfectionism in children: Associations with depression, anxiety, and anger. Personality and Individual Differences, 32, 1049–1061.
Roxborough, H. M., Hewitt, P. L., Kaldas, J., Flett, G. L., Caelian, C. M., Sherry, S., Sherry, D. (2012). Perfectionistic self-presentation, socially prescribed perfectionism, and suicide in youth: A test of the perfectionism social disconnection model. Suicide and Life- Threatening Behavior, 42, 217–233.
Sirois, F. M., & Molnar, D. S. (2016). Perfectionism, health, and well-being. Cham: Springer International Publishing.
Stoeber, J. (2012). Perfectionism and performance. In S. M. Murphy (Ed.), The Oxford handbook of sport and performance psychology (pp. 294–306). New York: Oxford University Press.Stoeber, J., & Eismann, U. (2007). Perfectionism in young musicians: Relations with motivation, effort, achievement, and distress. Personality and Individual Differences, 43, 2182-2192.
Stoeber, J., & Otto, K. (2006). Positive conceptions of perfectionism: Approaches, evidence, challenges. Personality and Social Psychology Review, 10, 295–319.
Stoeber, J., & Stoeber, F. S. (2009). Domains of perfectionism: Prevalence and relationships with perfectionism, gender, age, and satisfaction with life. Personality and Individual Differences, 46, 530-535.
Sursă imagine No need to be perfect: dreamstime.com