Cum răspundem la situațiile dificile?

Cum răspundem la situațiile dificile?

Emilia Grigorean

Majoritatea oamenilor se confruntă la un moment dat cu o situație de viață dificilă: stres, pierdere sau orice alt eveniment aversiv, chiar traumatic. Natura acestor situații și modul în care noi răspundem la acestea diferă de la caz la caz.

În primul rând, e important să înțelegem cu ce anume avem de-a face. Astfel, fie că vorbim despre o situație academică, de la locul de muncă sau din familie, stresul apare atunci când mediul în care ne aflăm impune o serie de cerințe pe care le interpretăm ca fiind prea dificile pentru a le face față. Lazarus și Folkman (1984) disting între două tipuri de stres: eustres și distres. Eustresul apare când privim situația generatoare de stres (adică stresorul) ca pe o provocare sau oportunitate. În aceste situații, organismul nostru se mobilizează în mod sănătos pentru a depăși obstacolul cu succes. În schimb, distresul apare atunci când privim stresorul mai degrabă ca pe o amenințare, iar organismul oferă un răspuns inadecvat care, mai mult decât atât, poate avea efecte secundare negative.

Spre exemplu, două colege de muncă pot privi un conflict în echipa din care fac parte în mod diferit:

Maria, care resimte eustres, își va spune „Asta e o ocazie să aplic principiile asertivității despre care am citit recent. Să vedem dacă reușesc să gestionez conflictul mai bine decât am făcut-o data trecută!”;

Dana, care resimte distres, va gândi „Ce ne vom face?! Nu vom reuși să terminăm la timp proiectul”, iar atunci când se va întâlni cu echipa se va simți agitată și va avea dureri de cap.

Această distincție este importantă din cel puțin două motive: în primul rând, aflăm că stresul nu este eminamente dăunător; el este un răspuns menit să ne mobilizeze astfel încât să putem depăși o situație dificilă. În al doilea rând, ceea ce face ca situația stresantă să fie privită ca o provocare sau, dimpotrivă, drept o amenințare, sunt interpretările pe care noi le facem cu privire la situația în cauză. Așadar, putem controla felul în care organismul nostru răspunde unei situații dificile.

Sunt numeroase situații dificile de care ne putem bate în viață: eșec, pierderea unei persoane dragi, pierderea unui loc de muncă, certuri în familie, probleme de sănătate etc. Totuși, în ciuda acestor adversități, mai bine de jumătate dintre noi reușim să menținem o funcționare normală – spun studiile (Bonanno, 2004; Wu, 2013). Oamenii răspund în mod diferit la evenimentele cu care se confruntă. Literatura descrie mai multe astfel tipuri de răspuns sau traiectorii posibile. Unele sunt disfuncționale și dăunătoare; altele (care, contrar așteptărilor, sunt și cel mai des întâlnite), urmează un traseu mult mai optimist. Kaminsky (2003) descrie 3 astfel de răspunsuri pozitive la evenimente dificile:

1. Rezistența

Atunci când suntem rezistenți, ne opunem potențialelor efecte negative ale situației în care ne aflăm. Nu ajungem să resimțim distres, iar funcționarea noastră nu este afectată în vreun fel. Lepore (2006) compară rezistența cu un copac care, suflat de vânt, nu își schimbă deloc poziția, ci rămâne pe loc, nederanjat. Similar, nici oamenii, sub acțiunea adversității, nu deviază de la funcționarea lor obișnuită. Este ca și cum am fi imuni din punct de vedere psihologic.

În situații concrete, trecem printr-o evaluare fără a fi afectați de stres, ne reluăm activitatea după un accident fără a retrăi amintirile neplăcute sau depășim pierderea cuiva drag fără a fi deprimați săptămâni întregi. Totuși, acest lucru nu înseamnă că persoanele rezistente sunt insensibile sau că ar funcționa anormal (așa cum s-a crezut multă vreme), ci că pur și simplu își utilizează resursele de care dispun astfel încât să se „izoleze” de efectele negative posibile.

2. Reziliența

Un răspuns rezilient presupune că am ricoșat din fața adversității; mai exact, deși putem fi afectați într-o oarecare măsură de ceea ce ni se întâmplă, reușim totuși să ne revenim rapid și să continuăm să funcționăm la fel de bine ca înainte de apariția evenimentelor negative. Dacă în analogia lui Lepore copacul rezistent rămânea nemișcat în bătaia vântului, asemenea unui stejar, copacul „rezilient” ar fi mai degrabă o salcie care se mișcă ușor în direcția vântului, însă revine imediat la poziția inițială, fără a fi afectată.

Spre exemplu, putem spune despre o persoană că s-a adaptat rezilient la o pierdere suferită dacă, deși timp de câteva zile se simte deprimată și are probleme de somn, ulterior poate performa la școală sau la muncă. Poate să mențină o cumunicare satisfăcătoare cu persoanele din jurul său și reușește, în ciuda dificultăților, să resimtă emoții pozitive. Practic, dacă și-a reluat nivelul de funcționare pe care îl avea înainte de experiența dificilă.

3. Recuperarea

În acest caz, copacul bătut de vânt se apleacă ceva mai mult în direcția acestuia pentru a nu se rupe. Când vântul se oprește, acesta revine la poziția s-a inițială, însă mai lent decât în cazul unui răspuns rezilient. Astfel, recuperarea presupune că am fost afectați mai simțitor de un eveniment negativ, însă, cu ajutorul unor intervenții din exterior (medicale, terapeutice etc.), am reușit să ne îmbunătățim funcționarea.

Astfel, vorbim de recuperare atunci când o persoană confruntată cu decesul cuiva drag sau cu pierderea locului de muncă dezvoltă depresie ca urmare a evenimentului, însă, după o perioadă în care beneficiază de o intervenție, aceasta combate simptomele depresive și revine la un nivel normal de funcționare.

copac

Există mulți factori care stau la baza acestor răspunsuri posibile, astfel încât e dificil de spus cu exactitate ce anume ne determină să urmăm un traseu sau altul. Studiile ne spun că, dintre toate traseele posibile, reziliența este cel mai comun. Acest răspuns este influențat atât de factori personali (de exemplu, anumite trăsături de personalitate), cât și de factori de mediu, precum suportul social și alte resurse la care avem sau nu acces. Spre exemplu, este mai probabil să obervăm trasee reziliente la un angajat care se gândește optimist la proiectul dificil pe care îl are de realizat, la un student care poate discuta deschis cu părinții săi despre un examen picat sau la o persoană care beneficiază de avantajele unei asigurări auto după ce a trecut printr-un accident de mașină.

Astfel, reziliența nu este un atribut stabil sau o trăsătură fixă, ci este un proces care rezultă din interacțiunea mai multor elemente. Prin urmare, oamenii pot fi rezilienți în mute feluri, în funcție de resursele de care dispune fiecare și de cum alege să le folosească.

Nu în ultimul rând, caracterul dinamic al rezilienței ne indică faptul că un individ nu va fi permanent rezistent la orice fel de adveristăți sau chiar la același stresor cu care se confruntă în mod succesiv. Însă departe de a fi o concluzie pesimistă, acest lucru ne deschide perspectiva cultivării rezilienței. Astfel, un individ poate fi afectat de un stresor specific, dar nu de un altul, sau poate fi afectat de un stresor care apare la un moment dat, dar să nu mai fie afectat de acesta într-un alt moment pentru că, între timp, și-a dezvoltat capacitatea de a răspunde în mode rezilient. Să luăm exemplul lui Ștefan care este foarte stresat când întâmpină un conflict cu părinții săi, dar care reușește să gestioneze foarte bine situațiile critice de la muncă. Similar, Cristina obișnuia să adoarmă cu dificultate și aibă probleme cu apetitul înainte de un test important din liceu pentru că le privea drept amenințări, însă acum, studentă fiind, se implică cu interes în tot mai multe proiecte, întrucât a învățat să le privească drept provocări.

Acum că ai aflat despre modalitățile diferite în care putem răspunde la situații dificile, te invităm să citești mai multe despre reziliență.

Apreciem că te menții informat. Vizitează-ne și pagina de Facebook MentAid – Primul ajutor în sănătate mintală.


Bonanno, G. A. (2004). Loss, trauma, and human resilience: Have we underestimated the human capacity to thrive after extremely aversive events?. American psychologist, 59.1: 20.

Everly, George & Welzant, Victor & Frey, Jodi. (2008). Resistance and resilience: The final frontier in traumatic stress management. International journal of emergency mental health. 10. 261-70.

Kaminsky, M., McCabe, O. L., Langlieb, A. M., & Everly Jr, G. S. (2007). An evidence-informed model of human resistance, resilience, and recovery: The Johns Hopkins’ outcome-driven paradigm for disaster mental health services. Brief Treatment and Crisis Intervention, 7(1), 1.

Karatsoreos, I. N., & McEwen, B. S. (2011). Psychobiological allostasis: resistance, resilience and vulnerability. Trends in cognitive sciences, 15(12), 576-584.

Lepore, Stephen & Revenson, Tracey. (2006). Resilience and Posttraumatic Growth: Recovery, Resistance, and Reconfiguration.

Wu, G., Feder, A., Cohen, H., Kim, J. J., Calderon, S., Charney, D. S., & Mathé, A. A. (2013). Understanding resilience. Frontiers in behavioral neuroscience, 7, 10.